Alo!!!

E cineva acolo?
Liniste.
In capul meu e liniste. O liniste absoluta. Am savurat-o vreo 2 zile. Am crezut ca sa revina zgomotul acela ritmic, la un moment dat. Dar nu a fost asa. Si linistea ma sperie acum. N-as fi crezut ca nu ma pot gandi la nimic... atat de mult. Descopar, lipsita de orice urma de entuziasm, noi dimensiuni ale propriei minti. Imi dau seama ca as putea trai fara sa ma gandesc la ceva anume. Am capacitatea fantastica de a sta ore intregi cu ochii fixati intr-o farfurie goala fara sa-mi pun intrebari si fara sa ma plictisesc. Pot sa stau la televizor, in fata lui, fara sa-i dau drumul. Si mai pot sa zac in pat, semi-acoperita, cu privirea atintita in tavan. Efortul suprem al acestei stari ar fi sa-mi tarasc picioarele greoi dintr-o camera in cealalta. Inertia mintii ingreuneaza groaznic de tare membrele. Le ridic pe rand, ma ajut de diverse obiecte si-mi indeplinesc telul. Un picior, apoi celalalt... si din nou.
Capul, capul acesta gol... e atat de greu!