Gonzales - sobolan dambovitean ep.3

3. AU TRECUT CEVA LUNI – PE LA ATENEU
Dupa ce-am fugit din Arhitectura, am hoinarit vreo cateva zile prin imprejurimi. M-am hranit cu resturi de merdenele intr-o patiserie pana mi s-a aplecat si m-am plimbat prin parcul Cismigiu. Cam tot pe atunci am invatat si sa inot. Am luat vreo doua lopeti zdravene in cap de la indragostitii care vasleau pe lac.
Mai tarziu am luat-o in sus, spre Piata Romana, dar n-am ajuns acolo. M-am oprit la Ateneu. Era pe la pranz. Am patruns in cladire fara nicio problema. Doua femei faceau curat la intrare, dar pana sa se dumireasca eram demult inauntru. Am intrat intr-o incapere dezordonata, in mijlocul careia trona un ditamai biroul de lemn. MIAM! Nu mai rosesem de multa vreme ceva atat de consistent, asa ca m-am pus pe treaba cand… HAIT!
Intra in incapere 2 barbati cu barba si-o femeie cu mustata. Radeau cu pofta si clanfaneau paine cu piftie. Inca simt mirosul ascutit de usturoi si aud plescaielile lor dizgratioase. Imi amintesc clar discutia care m-a pus pe ganduri:
Femeia cu mustata:
“Asta nu mai pleaca de aici. El stinge lumina, va zic!”
Unul dintre barbatii cu barba:
“Eu il bag pe lista cu activele fixe. Scrie, scrie acolo! 2 birouri, 3 computere. 6 scaune, Marcel!”
Rasete prelungi. Cei trei pleaca, lasand in urma mirosul puternic si cateva firimituri de paine cu care m-am delectat.
La caderea serii, locul s-a animat brusc si era cat pe ce sa fiu calcat in picioare, eventual sa fiu gasit decedat cu un mare toc infipt in cap. Am scapat ca prin minune, dar am fost luat de val si dus in sala de spectacole. Incercam sa-mi gasesc un loc confortabil, eventual in primul rand sa vad si eu ceva, cand m-a ochit o doamna trecuta bine de primele 3 tinereti. Am auzit un urlet infiorator, pamantul s-a cutremurat si spectacolul a inceput. Am urcat nestingherit pe scena, m-am dat de-a dura printre violonisti si m-am asezat, confortabil, langa contrabas. M-am holbat indelung la dirijorul care se zbatea, neinteles, in mijlocul marii adunari.
PAUZA
Ajung in cabina muzicienilor. Din nou femeia cu mustata. De data asta, cu o tanara firava ce nu prezenta urme de pilozitate excesiva.
Fata tanara:
“Ce noroc pe mine! Domnul Marcel e painea lui Dumnezeu…”
Paine, a zis cineva paine! Unde?
Pauza s-a terminat, dar nu pot ramane si la actul al doilea. Prea multa cultura pentru o singura seara si pentru capul meu mic. In plus, ma incearca putin foamea. Am de ales: “La Mama” sau “McDonald’s”… Parca am chef de junk.