2. DUPA VREO DOUA SAPTAMANI - PASAGIUL VICTORIEI, CASA CENTRALA A ARMATEI, FACULTATEA DE ARHITECTURA
Am luat-o in sus, pe calea Victoriei… m-am oprit putin la CEC, oripiland cateva doamne bine care au tipat cat le tineau plamanii. Ba mai mult! Au sarit pe mese si mai sa nu se mai dea jos de acolo. N-am inteles nimic. Aveau cu circa 90-100 de kile mai mult decat mine si m-ar fi putut strivi oricand. In plus, nu eram inca murdar si, privindu-ma in oglinzile din lift, am descoperit ca aratam chiar bine.
Am mai stat vreo 2 zile prin casa liftului de la CEC , apoi am plecat. M-am oprit la Caru cu Bere, unde am servit tacticos niste resturi de mici si carnati, plus cateva firimituri de paine neagra cu secara. Cateva zile am dus-o bine acolo, delectandu-ma din plin cu meniul zilei. M-a alungat cu matura un domn antipatic, mustacios, care purta o boneta ridicol de mare si alba.
Asa am ajuns in Pasagiul Victoriei, intr-un club de noapte. Ziua nu era nimeni si ma plimbam nestingherit prin toate cotloanele in cautare de hrana. Gaseam mai mult bautura ramasa prin diverse pahare, in colturile camerelor. Am baut mult in perioada aia si le mai si amestecam cumplit. Cred ca de-acolo mi se trag toate problemele cu ficatu’. Seara, apareau fetele, animatoarele. Mult mai simpatice decat doamnele de la CEC-ul cel Mare, fetele nu s-au speriat cand m-au vazut prima oara. Eram un sobolan alb, destul de aratos si incepusem sa mai si pun pe mine. Una dintre ele a zis ca seman cu Gonzales, prietenul ei din Spania care urma sa vina s-o ia cu el la vara. Asa ca Gonzales a ramas. Am trait ca un rege printre fetele de la Club. Primeam firimituri in fiecare zi si aveam bautura gratis spre dimineata, cand se golea clubul. N-a durat mult, caci spiritul meu nomad m-a pus pe fuga intr-o dupa-amiaza, cand ma simteam cam singur.
Am iesit si-am traversat intr-o clipa. Nu stiu de ce m-am grabit, caci masinile stateau pe loc. Auzeam, insa, multe claxoane nervoase si zanganitul surd al tevilor de esapament. Am urcat niste scari, destul de multe, si-am ajuns intr-un restaurant elegant. Pe tavan, ma ameteau niste picturi mari, cu rame aurii. Camera era foarte inalta si sobra. Am luat-o pe conducte si-am urcat. Coridoare lungi. Auzeam muzica, tot felul de instrumente. Am mai trecut pe langa o sala unde am surprins o conversatie interesanta care m-a facut curios.
Prima femeie: “Normal ca am venit la astia. Ce? Voiai sa raman profa la mine, in Craiova?”
A doua femeie: “Si ce-avea? Puteai sa predai engleza si acolo, nu?”
Prima femeie: “Zici tu?! Ei, cum ar fi fost? Imagineaza-ti: I’VE BEEN , adica FUSEI?”
Apoi rasete indelungi… si eu singur pe conducte, gandindu-ma incotro ar trebui s-o apuc sa ajung si eu in locul ala unde se vorbeste asa.
Ei bine, n-am ajuns acolo, ci pe un acoperis de unde nu vedeam prea departe de la inaltimea mea. Nu tu oameni, nu tu mizerie, nu tu prea mult zgomot! M-am intors iar prin cladirea cu multe coridoare, am luat-o prin restaurant si, dupa o gustare scurta – niste sorici si un pic de tiramisu – am plecat.
Am trecut in fuga pe langa Universitate. Mi-au atras atentia niste tineri de vis-à-vis. Carau o macheta imensa. Copacei, case. Toate din carton si lemn. In vremurile acelea, abia incepusem sa simt pornirea instinctuala de a roade orice. Macheta mi-a facut cu ochiul si m-am luat dupa cei care se chinuiau s-o care. Asa am ajuns in Facultatea de Arhitectura. Am ros vreo 10 zile tot ce-am prins, dar am tulit-o si de acolo mai mult de frica blestemelor, decat a tocilarilor care ma vanau cu capcane de pe vremea lu’ bunicu’. Am lasat in urma 3 biserici fara cruce, o casa lacustra fara picioare si o arcada romana fara coloane.
