Kurt Cobain

zilele astea e un documentar pe Discovery "The last 48 hours of Kurt Cobain". merita:)

lake of fire

Sexy Boy

cansei de ser sexy

un petit truc que j'aime...

cam asa...

Treceam a 10-a si inca mai credeam ca Zburatorul ajunge pana la etajul 4... Urmaream cu nesat virginal orice film american cu multi tineri: petreceri monstru, baieti frumosi, fete cuminti, povesti de dragoste aparent imposibile etc. Cenusarese moderne cu gentute de la Prada si printi rebeli care cantau la chitara electronica si nu fumau tutun.
In acea vara, la cinematograful Studio, am vazut "10 things I hate about you" si Patrick Verona (Heath Ledger) mi s-a parut foarte tare. Si eu imi doream un baiat rau in inocenta mea, un baiat rebel, certat cu orice lege a firii pe care eu urma sa-l aduc pe calea cea buna si care se va fi indragostit nebuneste de mine. Urma sa fugim in lume de mana si sa traim fericiti pana la adanci batraneti. Anii au trecut, aproape uitasem acest film cu desavarsire si totusi am simit ceva absurd cand eroul meu simbolic si-a dat obstescul sfarsit in urma unei supradoze de pastile.

PS: Tind sa cred ca Zburatorul chiar nu ajunge la etajul 4 si ca barbatilor nu le place sa cante romantze pe stadionul de fotbal.

May he rest in peace.

amintiri din copilarie...

Cand nu ne ducea tata la cinematograful Melodia sa vedem Rambo, Robocop sau Predator (intotdeauna am suspectat ca el voia cel mai mult sa vada filmele astea:)), stateam cu totii si ne uitam la televizor, aliniati pe canapeaua din sufragerie. Printre primele filme de referinta de dupa revolutie - "Neverending story": am ras, am plans, am stat cu sufletul la gura, m-am indragostit iremediabil de Atreyu, am vrut sa fiu printesa, i-am cerut lu' tata un caine zburator...
In memoriam:

sfarsitul depresiei... STOP!!! STAY AWAY FROM MEEEE!

I am water, my friend...

A cazut o lacrima. E jos, pe parchet. Sclipeste putin. Ma uit la ea. Ma vad in ea. Devin ea. Ma scufund incet in lacrima mea. Vreau sa ma inec in ea, dar nu pot. E atat de sarata incat orice as face ma duce in sus. Respir, desi nu vreau. Te aud inca. Te aud si incerc din nou sa ma scufund. Simt un gust sarat in gura... Deschid ochii si ma ustura. As vrea sa plang din nou, dar lacrima mea nu ma lasa.
Ma duc in jos. Am reusit! Zambesc. Nu-mi mai simt mainile. Smucesc privirea catre ele. S-au transformat in apa si curg. Curg si eu cu ele.
Ai deschis brusc usa. E curent si lacrima care sclipea s-a uscat. Pe parchet a mai ramas putina sare, dar nu stie nimeni.

Simt...

Ti-am simtit mirosul, mirosul de piele dulce-acrisor, mirosul tau de fulgi de porumb cu lapte. Ti-am simtit rasuflarea, respiratia ingreunata si sacadata. Ti-am simtit pasii, tarziu in noapte, furisandu-se spre pat. Poate ti-ai fi dorit sa nu-i simt, sa nu stiu ca ai venit, sa visez in lumea mea. Ti-am simtit trupul, intinzandu-se usor langa al meu si am vazut printre pleoape lumina televizorului aprins. Ti-am simtit atingerea si imbratisarea care ar fi trebuit sa ma faca sa iert totul din nou. Ti-am simtit nepasarea. Am simtit cand te-ai intors indiferent pe partea cealalta si-ai adormit fara sa te intrebi. Ti-am simtit, de dimineata, in glas indoiala, frica sa nu-mi amintesc ceva, sa nu-ti mai spun nimic. Si nu ti-am spus pentru ca nu am mai simtit nimic.

Si daca?

Si daca as pleca acum departe? Si daca m-as duce unde e cald si soare? Si daca m-as apuca de scuba diving? Si daca as intra in apa si as vedea o multime de pesti colorati? Si daca as face plaja si m-as rumeni un pic in obraji? Si daca as sta cu un cocktail imens si roz pe malul oceanului, fara nici o grija? Si daca Dan nu mi-ar spune chiar in clipa asta ca in Australia, in ocean, sunt serpi, crocodili de apa sarata si multi rechini? Si daca totul ar fi mai simplu?
Si daca...

Ok, plec acasa si ma culc.

si cateva imagini de vacanta... edificatoare:)

In Vacanta...

... a fost frumos. Bineinteles eternul sentiment ca un pic prea scurt, dar frumos. Mancare, plimbari. fun, schi si somn... o, da, somnul acela profund, lipsit de griji... somnul acela dupa o zi de schi si doua-trei cani de vin fiert sau orangenpunsch.
Pe scurt: am plecat de aici cu masina, eu la volan. Am cedat nervos undeva pe langa Budapesta, dar mi-am intrecut recordul anterior de ore la volan:) Am ajuns in Viena noaptea tarziu, am dormit, m-am trezit, am iesit in oras cu Mihai. Am baut cafea in lounge-ul nostru preferat, am ajuns in centru si am asteptat sa se insereze pentru ca eu voiam sa vad luminitele. Cam asa au trecut 2 zile. Am descoperit un restaurant italienesc genial in centrul Vienei si mi-am luat o pereche de cizme albe din care atarna ceva. Nu conteaza... sunt cool!:)
A urmat plecarea in grup spre partiile de schi. Noi am ramas ultimii. Stiam dinainte ca asa se va intampla. GPS-ul si-a facut datoria si ne-a dus la cabana... insa pe drumul ales de el. Aproape 100 de km pe ulite si prin sate semi-locuite. Ningea puternic... Am ajuns cu bine si am aflat ca puteam veni direct pe autostrada. Dar the hard way was funnier. Normal! Pentru aia care nu au condus.
Am adormit instant. Cabana draguta, paturile confortabile! A doua zi, un KaseSandwich, 30 de euro, 2 gondole si un teleschi si iata-ma sus pe Zell Am See! Ma uita in jos. oau! Ce de zapada! Schiurile imi aluneca usor. Panta e destul de abrupta. Ce bine ca inca mai stiu sa merg in plug!Ok. De ajuns. Devin penibila asa ca incep sa schiez usor ca sa pot sa ma uit si prin jur. Aleg o partie mai lejera. Greseala mea. Drumul o ia prin padure si bag schi-fond vreo juma de kilometru. In dreapta se face o partie de Bob. M-am saturat de mers pe schiuri. Si nu sunt singura. 2-3 americani rataciti stau si se uita spre partia de Bob. Ma uit la ei, ei la mine. La intrare e un semn mare cu "Schiatul interzis", insotit de o grafica relevanta. Ignoram. Ne avantam. In 5 minute sunt jos. Experienta ingusta si intunecata de bagat in sertar...
Seara. Obosita. Mananc o supa de ceapa delicioasa si friptura de vita cu fasole verde. Nu stiu cum am nimerit ca nu intelegeam nimic din meniu. E noaptea de Revelion si am hotarat sa mergem spre Salzburg sa vedem artificiile. Ma urc in masina. Plecam. Ningea slab. Se depusese. La 5 kilometri, in curba, derapez puternic, masina se invarte si iese in decor. Cauciucurile de vara n-au tinut... Proasta idee sa plec asa. In fine. In vreo 15 minute, cu ajutorul a doi tineri austrieci mai mult decat aratosi, scoatem masina din zapezi. Nici o avarie prea importanta. O janta stramba si 2-3 zgarieturi. Pfuu! Rasuflu usurata. Beau pana ma ametesc si ma culc sa uit.
1 ianuarie 2008. Urcam la 3000 de metri, pe Kaprun. E o zi superba si partia arata fabulos. Schiem vreo 4 ore. Nu ma mai satur. E cel mai frumos munte pe care l-am vazut vreodata. Cobor sa-mi iau un punsch ca nu ma mai tin picioarele. Ii astept pe ceilalti. Ajungem la cabana. Supa crema de usturoi si somn adanc.
Ultima zi de schi. E soare. M-am bronzat deja cu ochelarii de schi. Nu mai conteaza. Azi plecam mai devreme pentru ca mergem in Salzburg.
Salzburg. Cochet, desprins parca dintr-un basm. Strazi inguste, aer medieval. M-am indragostit subit.
Back to Viena. Dimineata bem o ultima cafea in Lounge si pornim la lungul drum catre casa. Am ajuns cu bine.

Alo!!!

E cineva acolo?
Liniste.
In capul meu e liniste. O liniste absoluta. Am savurat-o vreo 2 zile. Am crezut ca sa revina zgomotul acela ritmic, la un moment dat. Dar nu a fost asa. Si linistea ma sperie acum. N-as fi crezut ca nu ma pot gandi la nimic... atat de mult. Descopar, lipsita de orice urma de entuziasm, noi dimensiuni ale propriei minti. Imi dau seama ca as putea trai fara sa ma gandesc la ceva anume. Am capacitatea fantastica de a sta ore intregi cu ochii fixati intr-o farfurie goala fara sa-mi pun intrebari si fara sa ma plictisesc. Pot sa stau la televizor, in fata lui, fara sa-i dau drumul. Si mai pot sa zac in pat, semi-acoperita, cu privirea atintita in tavan. Efortul suprem al acestei stari ar fi sa-mi tarasc picioarele greoi dintr-o camera in cealalta. Inertia mintii ingreuneaza groaznic de tare membrele. Le ridic pe rand, ma ajut de diverse obiecte si-mi indeplinesc telul. Un picior, apoi celalalt... si din nou.
Capul, capul acesta gol... e atat de greu!

Luminile de Craciun de pe Magheru...

... sunt tot mai putine si mai sarace. Si nu, nu e de la faptul ca imbatranesc eu si le vad altfel. M-am documentat intens in acest sens.
Pe scurt, sunt profund dezamagita. Imi plac sarbatorile, imi place sa le simt intens, in strada. Asa ca sambata am iesit sa asist la marea aprindere. Eu si inca vreo suta de mii de bucuresteni sedusi de magia Craciunului sau care pur si simplu se plictiseau acasa, in fata televizorului. Bulevardele centrale erau complet blocate. Nu se misca nimeni. Pe trotuare, te calcai efectiv in picioare. Am sunat o prietena si am ramas la o ciocolata calda, cu multa frisca. Aproape de centru. Am tras suficient de mult de comanda ca sa se aprinda luminile si oamenii sa se care. Era vreo 11 noaptea cand am luat-o la picior pe Magheru. La inceput, am crezut ca nu s-au aprins inca luminile de Craciun. "N-are cum. Doar atat?". Cateva beculete sfrijite. Punctul forte: efectul de ninsoare. Niste tzurtzuri electrici din care picura lumina incontinuu... ma rog, din care se scurgea ceva cu ultimele-i puteri. Am luat un taxi si n-am mai privit inapoi. Daca unii se intreaba unde sunt zapezile de altadata, eu ma intreb unde sunt luminitele acelea multe, magice, licuricii colorati pe sub care ma plimbam ca intr-o poveste cu zane si spiridusi. Cineva le-a stins cu buna stiinta. O mana gigantica a apasat butonul de "off" apoi m-a palmuit cu ura, in timp ce o voce ascutita mi-a soptit sec: "Trezeste-te, fetito!"

Scurt prezentare iconica a luminilor de Craciun din ultimii ani - flash back:

Scuze!

Azi trebuie sa scriu. Deja ma poseda un sentiment crunt de vina. Faza cu "nu am avut timp" nu mai tine nici chiar pentru mine. Imi dau seama ca iar am cautat o scuza si de data, fara sa mi-o ceara cineva. Si nici macar nu e prima oara. De cate ori nu ne-am cautat scuze pentru noi, doar ca sa ne simtim mai bine, sa avem o justificare... de obicei pentru ceva ce nu am facut. Avem tendinta asta oarecum penibila de a ne ascunde capul in nisip pentru a scapa de spiridusii constiintei. Multi si mici, cu priviri dezaprobatoare.

Eu, una, nu am atat de multi spiridusi din astia, dar o am pe mama. O mama foarte buna dar inzestrata cu acel "dar" de a-mi aminti regulat chestii pe care nu le-am facut sau pe care nu le-am terminat. Chestii de care uneori as vrea sa uit si nu pot. Cred ca daca ar fi posibil, mama s-ar aseza confortabil pe umarul meu drept tinand un betigas cu capat de vata pentru urechi. Din cand in cand l-ar introduce in urechea mea sa fie sigura ca nu am scuza ca nu aud si apoi m-ar intreba: "Auzi? Cand ai de gand sa...?" - asta e formularea standard.


As vrea sa-i pot da in fiecare zi, de dimineata, o pastila cu scuze... s-o inghita usor pe stomacul gol si sa-si faca efectul imediat. Sa nu mai fiu nevoita sa le caut eu, sa-mi dau seama de penibilitatea lor... Si atunci cand vrea sa-mi aminteasca din nou de ceva ce nu am facut, sa se opreasca brusc si sa-si dea singura explicatii. Inca lucrez la formula complexa a unei astfel de pilule... Daca-mi iese o voi tine doar pentru mine oricum ca sa nu stiti cand v-o administrez.

Nirvana state of mind...

I THINK I DIED ALONE A LONG, LONG TIME AGO

We passed upon the stair, we spoke of was and when
Although I wasn't there, he said I was his friend
Which came as some surprise I spoke into his eyes
I thought you died alone, a long long time ago
Oh no, not me
I never lost control
You're face to face
With the man who sold the world
I laughed and shook his hand, and made my way back home
I searched for form and land, for years and years I roamed
I gazed a gazley stare at all the millions here
We must have died along, a long long time ago
Who knows? not me
We never lost control
You're face to face
With the man who sold the world

imi vine sa-mi iau campii...

... o da! tot caut sa fac ceva, altceva decat sa ma duc la birou si nu-mi iese. As vrea sa am un hobby, dar nu am. As vrea sa am o pasiune in afara scrisului... ceva mai practic, dar nu gasesc. Am vrut sa ma apuc de dansuri si nu am descoperit nici o sala misto in apropiere, am vrut sa ma duc la patinoar si nu s-a deschis. Ma simt grasa si urata... sau numai grasa uneori. Ma uit la poze cu femei frumoase, ma uit la poze cu mine acum vreo 4 ani si nu mai vad nicio asemanare.
Flirtul cica ridica moralul... dar nu poti flirta in fiecare zi. Nu ai tot timpul cu cine si mi se pare obositor, de cele mai multe ori. Oare flirtul poate fi o pasiune? Eu cred ca da. Ca orice pasiune iti da starea aia de fulfillment, de implinire. Vinovata? Ar trebui sa ma simt vinovata? Nu. Absolut nu. Pentru ca flirtul este o metoda de socializare, iar eu sunt o fiinta sociala. Eu cred ca flirtul ne salveaza din rutina si cine nu recunoaste ca-l practica, de fapt, nu-si da seama. Si mai e si prejudecata aia ca "da, domne iti place sa flirtezi acum ca ai fost naspa in liceu si nu se uita nimeni la tine!". E hai! Adica imi ziceti voi mie ca numai copiii urati flirteaza cand se fac mari. Pai atunci hai sa ne luam cu toatele barbatii dupa poza din liceu... asa ca sa fim sigure ca nu mai intorc capul dupa frumusetile autohtone!

Si a doua chestie, acum ca "m-am asezat la casa mea" inseamna ca sunt casnica? Si daca nu fac nimic, adica nu spal, nu gatesc, nu fac curat tot casnica se cheama?

Pana imi elucidez exact pozitia in societate, ma duc sa scriu pentru birou... era ceva cu un wobbler pe mail.

zau ca era soare

si noi eram la mare. vreau sa fac o baie calda acum. sa ma scufund cu totul si apoi sa dorm, sa dorm pana la vara...

mi-am amintit de vara... era soare

lately...

ploua oribil. marunt si rece. nu-mi place toamna tarzie si umeda. poate ca de aia m-am si nascut intr-o primavara frumoasa, spre sfarsit.

Ieri m-am mutat "acasa", inapoi in casa in care am copilarit. acolo e "acasa". Cartierul cu proasta lui faima si totusi atat de linistit, geamurile mari, soarele care intra, in fiecare dimineata, pe fereastra camerei mele. casa mare si aerisita, pozele cu ai mei, mirosul, mirosul de perete si de gresie termoizolanta...

acum e plin de saci peste tot si cel mai mult mi-as dori sa apara doua maini imense care sa puna totul in ordine... nu vreau sa despachetez sacii, n-am chef, vreau sa stau in pat, sa zac si sa ma uit la televizor! da, la televizor! eu si M avem televizor, si nu unul, ci 3. asta dupa un an juma fara. imi place de M cand se uita tamp catre cutia cu imagini si parca nu s-ar mai dezlipi de ea, pentru ca apoi sa-mi precizeze inca o data "nu, nu e bine sa avem televizor... iti spun eu!"

am o tuse seaca si ma enerveaza cumplit. probabil pentru ca de o saptamana nu am mai fumat deloc. m-am lasat, la fel de repede cum m-am apucat. pot spune ca am fumat 6 luni in viata. am mai bifat un viciu! what's next?

si vreau sa dorm si sa nu mai visez prostii si oameni pe care nu-i sufar. da, da...

romance, anyone?

O floare de camp, o atingere suava, un sarut docil, un simplu "te iubesc", o noapte lunga si apoi ani si ani. Un gest neasteptat, o mana grabita sa te atinga oricand, o voce atat de familiara, o lumina delicata in ochi. Azi. Aproape imposibil si totusi... Da! Exista persoana care va sta langa tine sa va uitati la desene animate, omul care va suna in fiecare seara la usa, la aceeasi ora.

E urat afara. E frumos inauntru.

special pentru toate fetele!

Am descoperit acum vreun an un medic foarte bun care mi-a spus ca acest tip de cancer (de col) se transmite pe cale stiti voi de care:). Formele mai simple ale virusului cancerigen dau niste negi care pot deveni si ei periculosi. In plus, ei pot recidiva. Prin urmare nu poti fi niciodata sigura ca ai scapat de ei definitiv si ii poti transmite oricand oricarui partener. Oarecum scarbos.. In plus, exista riscul sa-i transmiti bebelusului tau:(

Formele mai nasoale sunt cele care pot declansa cancerul repede.

Orice femeie pana in 26 de ani inclusiv poate acum sa-si faca un vaccin impotriva acestor virusi. Mai intai, insa, trebuie sa-si faca analizele sa fie sigura ca nu are deja virusul in ea, activ sau nu (daca s-a manifestat deja, sorry:(. In acest caz, nu puteti face vaccinul... nu e indicat.

In fine, trebuie vorbit cu un medic foarte clar, inainte!

Stiu ca am fost foarte serioasa azi, insa merita sa va spun si voua o informatie de genul asta! Eu, una, dorm mai linistita acum:)si mai sigura ca cei 5 copii pe care mi-i doresc o sa iasa sanatosi.

seara, la un cico, in vechiul Lyon...

Lyon, Livia, Eu

Lyon sau orasul adoptiv al Liviutzei

...
pentru ca tot mi-am petrecut vacanta pe meleaguri franceze, mi-am vizitat si una dintre cele mai bune prietene din tinerete: Livia, zisa si Poste:)

Lyon-ul este un oras minunat, intim, romantic si plin de studenti. Locul ideal pentru a duce o viata boema. Stradute mici, cladiri vechi, cafenele si bistro-uri chic. Ce mai! Ne-am simtit perfect. Parca o mana gigantica ne-a luat orice grija de pe suflet cand am pasit in apartamentul mic, French-style al Liviei. Un bloc, vechi, camere inalte, geamuri mari, pat cu baldachin... si bineinteles toaleta separata de "salle de bain". Tipic francez. Serile am iesit in oras, am stat cu prietenii Liviei si am ascultat muzica buna, am mancat... Am mancat chiar si tipic lyonez. Ar fi fost imposibil ca eu si Livia sa nu facem o tampenie daca tot ne-am intalnit. Ei bine, de data asta tampenia a fost mancarea tipic lyoneza... Un castron mare in care pluteau in grasime cateva maruntaie de porc, un carnat imens si un ou semifiert. In afara acestui incident aproape amuzant pentru iubitii nostri care isi comandasera chestii delicioase, totul a fost minunat. Kir-ul a la peche si tigarile Vogue aromate, savurate alaturi de o buna si veche prietena... inca o amintire frumoasa adaugata in cotlonul intim al prieteniilor de durata:)

VA URMA

pe malul Ronului, in Lyon, cu baaabe

it's time

e timpul sa mai fac o nebunie. una dintre acele mutari la care nimeni nu se asteapta si pe care nici eu nu mi-o pot explica. pe care probabil o s-o regret putin mai incolo sau care o sa ma implineasca profund si de tot. 25 de ani, anii trec... si totusi imi mai permit vreo doua-trei nebunii sau gesturi inexplicabile. hotarari de moment. o doza mare de superficialitate si spirit aventurier,un mood permanent optimist. ingredientele ideale.
pana acum m-am avantat singura catre nebuloase, de fiecare data. acum, insa, nu mai e chiar asa. si daca o sa iasa prost, n-o sa iasa doar pentru mine.oare ar trebui sa ma chinuie vreun sentiment de vina? ca nu se intampla asta. din contra, as putea spune... pot sa-mi asum si esecul celuilalt:)
imi plac nebuniile, hotararile radicale, deciziile pripite de moment din care nu stii ce va iesi... si nu le-am mai savurat de vreo doi ani incoace. a venit timpul! tic-toc...
:)

Mai sunt 8 ore...

... 8 ore si inca putin pana plec la Paris cu iubitul meu... eu si el... noi doi in orasul iubirii. Abia asteptam amandoi! Sa ne dam cate un refresh binemeritat intr-un oras superb. In plus, e toamna. V-am mai spus deja. Toamna, Parisul traieste in toata splendoarea lui. Turistii s-au rarit, vantul lejer miroase a Chanel si studentii s-au intors in campusul Sorbonnei. O sa ne plimbam,o sa ne plmbam muuult. O sa ne pierdem pe strazile inguste si o sa ne sarutam in cafenele cochete. Poate o sa ne oprim pe malul Senei si cineva o sa ne faca portretul. Si poate o sa aratam acest portret de toamna tarzie copiilor nostri... candva.
Am inceput deja sa visez. MAI E PUTIN. Si totul o sa inceapa o data cu croissantul acela rece din avionul Air France care decoleaza la 6:55 am. Directia: Paris - CDG.